Cum te ajută copilul să îţi depăşeşti fricile

Ca orice adult „care se respectă”, am şi eu fricile, fobiile şi antipatiile mele. Mi-e teamă de înălţimi, nu suport apa (marea, piscina, parcurile acvatice, orice e prea mult pentru mine), nu mă dau în vânt după spaţiile închise şi fac atacuri de panică dacă îmbrac pulovere „pe gât”. La astea se mai adună multe alte fobii, mai mărunte, care se activează doar în anumite cazuri şi pe care nu le menţionăm aici.

Însă dintre toate acestea, am reuşit, alături de copilul meu, să-mi depăşesc, temporar şi parţial, două dintre ele, căci ce te faci când copilul vrea pe tiroliana peste apă şi ţie nu-ţi plac nici înălţimile, nici chestiile care se mişcă în aer şi nici apa? Păi strângi din dinţi şi-ţi pui harnaşamentul pentru tiroliană. Apoi urci fără să te uiţi în jos scara abruptă până la platforma de decolare. Apoi faci trei cruci cu limba, te întrebi de zece ori cine te-a pus să faci aşa ceva că poţi trăi şi fără, apoi zâmbeşti deşi îţi vine să faci pe tine de frică şi îi spui: ai încredere de mine? Şi ea dă din cap şi spune că da şi vă prindeţi harnaşamentele de sârmă şi simţi cum ţi se urcă pe ceafă un atac de panică şi aproape te sufoci şi vrei să te dai jos şi, în schimb, te laşi pe vine şi îţi dai drumul pe tiroliană împreună cu ea de parcă ai făcut asta dintotdeauna. Şi ea râde, încântată şi tu-ţi dai seama că nu e aşa de rău, că e chiar plăcut, că e sigur, că nu e aşa departe de pământ, că se termină repede. Şi când ajungeţi la capăt şi ea zice „încă o dată”, tragi aer în piept şi, în loc să spui NU cum ai primul impuls, spui: sigur, hai s-o facem. Acum îmi place să mă dau pe tiroliană, însă în continuare mi-e teamă de înălţimi şi faptul că lucrez la etajul 18 şi am geam din sticlă de sus până jos nu mă ajută deloc.

O altă fobie depăşită a fost cea de apă. În general nu mă dau în vânt după sporturile acvatice, nu ştiu să înot şi nu mă pasionează şi urmez principiul bunicului meu care spunea că apa nu e bună nici în galoşi (el se referea la vin, bineînţeles, şi de la el am învăţat să nu beau niciodată „şpriţ”). Eu mă refer mai degrabă la orice apă care nu e cea de la duş şi atunci când merg la mare sau la piscină o fac pentru ea căci eu nu mă dau în vânt după scufundări. Însă anul acesta am fost într-un aqua park şi normal că ea voia să se dea pe toboganele acelea mari pe care alunecai proptită într-un colac uriaş, aşa că am făcut-o şi pe asta. Am urcat scările târând după mine ditamai colacul de două persoane, ne-am urcat în el, am ţinut-o strâns şi am pornit la vale. Am înghiţit în sec când mi s-a părut că o să sărim peste margine şi mi-am ţinut ochii închişi când am aterizat în piscină. Dar n-am păţit nimic. Am tras iar aer în piept şi am continuat să car colacul pe scări. Într-un acces de curaj nemaiîntâlnit m-am dat chiar şi pe toboganul tip tub unde e întuneric beznă şi unde claustrofobia mea a atins cote paroxistice. Dar am supravieţuit. Am aterizat iar în piscină teafără şi nevătămată. Ca să fiu sigură că n-a fost decât o întâmplare, m-am mai dat o dată. Bine şi de data asta. Tot claustrofobă am rămas, dar măcar un mic pas înainte tot am făcut şi am câştigat şi admiraţia ei căci i s-a părut toboganul închis nemaipomenit de periculos şi eu nemaipomenit de vitează.

Mă întreb câte asemenea fobii şi frici va trebui să-mi mai depăşesc până va creşte copilul meu mare. De câte ori voi ţine ochii strâns închişi, de câte ori îmi voi ţine respiraţia, de câte ori voi zâmbi în loc să fac un atac de panică, de câte ori îmi voi controla emoţiile, de câte ori voi trage aer în piept şi voi spune DA pentru ea?!