Drumul până la tine, în cea mai bună variantă a ta

Să spui că te afli într-un blocaj personal a devenit, poate, în ziua de azi, la fel de banal ca a recunoaște că stresul îți afectează viața. Și blocajul poate fi de la stres și stresul de la blocaj, și tot așa. Se cam știe, da.

SOLUȚIA, cea pe care aproape că și-a pus toată lumea semnătura și pe care oricine e pregătit să ți-o ofere, oricând, chit că te arăți sau nu pregătit să o auzi din nou, e, de cele mai multe ori, o combinație între ‘’să-ți oferi timp/spațiu/răbdare’’ și/sau ‘’să muncești mai puțin/să pleci în vacanță’’ și/sau ‘’să te apuci de ceva nou, să călătorești’’și/sau ‘’să petreci mai mult timp cu prietenii/familia’’ și/sau ‘’să te măriți/să te însori/să faci copii’’, da, am auzit și varianta asta, etc., etc. De obicei, se combină 2-3 altfel de lucruri și la listă se pot adăuga, evident, și altele, mai mult sau mai puțin din aceeași categorie.

Dacă ai noroc, te va salva repede un prieten, care a trecut cu succes prin asta cel puțin o dată și care îți va spune simplu și la obiect, fără a-și da prea multă importanță, că soluția este să te întorci la tine.

Așa că pleci acasă cu gândul de mai sus, puțin mai liniștit/ă, cu un dram de satisfacție în suflet, căci simți tu că ceva, ceva parcă s-a schimbat deja, și o iei de la capăt din punctul acesta.

Oricum, misiunea e destul de grea. Ca să te întorci la tine, trebuie să te găsești, căci, dacă ai fi aici, ar fi prea simplu, nu? Ca să te găsești, trebuie să te cauți. Ca să te cauți, trebuie să știi ce cauți. Mergând tot așa pe firul problemei, ajungi, ușor, ușor, să-ți pui întrebările potrivite. Așa, ca mine, într-o zi în care mă domina căutarea imposibilă.

Întrebarea potrivită 1:

Dacă ar fi să mă caut, ce m-aș aștepta să găsesc?

Răspunsul potrivit 1:

Eu, într-o formă excelentă, plină de viață, plină de entuziasm, neatinsă de griji și probleme.

Întrebarea potrivită 2:

Nu vă supărați, unde aș putea să găsesc așa ceva?

Răspunsul potrivit 2:

Exact în locul în care eram așa, atunci când mi s-a întipărit în minte, pe veci, imaginea.

De obicei, știi exact unde trebuie să ajungi, ca apoi să te întorci acasă, cu tine cu tot.    

Exact acolo unde erai tu, în cea mai bună variantă ta, cea pe care cu siguranță nu o vei putea uita vreodata. Și bine că se întâmplă așa! Eu am ales să ma întorc la cei 15 ani ai mei. Da, ați citit bine.  Atunci când ma machiam, făceam gimnastică și vorbeam la telefon cu fetele despre băieți toata ziua. Dar, mai ales, atunci când eram cu adevărat mulțumită de mine, când ma hrăneam din visuri și îmi permiteam să am așteptări. Când aveam încredere în mine, dar și în cei din jur. Și tot așa.

Și, ca să văd totul cât de poate de bine de la distanța asta, măsurată în prea mulți ani deja, m-am întors la casa de la țară a parinților mei, acolo unde, de la 14 ani, mi-am petrecut fiecare week-end alături de ei și, până la 19 ani, săptămâni întregi din vacanțele de vară și de iarnă cu prietenii.

Acolo unde se făceau adevărate campionate de Remi, unde se citeau cărți și reviste interzise și unde răsuna zilnic vocea celui care ne-a marcat într-o singură vară adolescența și ne-a lărgit iremediabil orizonturile, nimeni altul decât Andrei Gheorghe.

Tot acolo, cunoșteam alți adolescenți de la oraș (de la care deprindeam tot felul de obiceiuri cât mai cool), ne bălăceam în râul de peste drum, mâncam pepeni cu toata fața, ne bronzam în spatele curții, făceam drumeții pe dealurile din apropiere, ne trăiam dramele și bucuriile în același timp, dansam prin casă în lenjerie, ne certam și ne împăcam zilnic, ne conectam la Internet câte o oră seara, prin dial-up, ca să nu ni se piardă urma pe mIRC… și ne făceam până și temele, chiar și pe cele extra, de la meditații. Și mai aveam timp și energie să și visăm, cu ochii închiși-deschiși, și să ne împărtășim proiecțiile, ca apoi să ne jurăm că vom rămâne prieteni, orice s-ar întâmpla.

Acolo am fost eu, de curând, și acolo mă voi întoarce poate întotdeauna.

Locul meu se numește satul Mierea, comuna Vernești, Județul Buzău, și este extraordinar de frumos. Nu poate fi altfel. Pentru că este locul meu. (poate chiar soluția; cu litere mici, întotdeauna.)

Tu până unde ar trebui să călătorești ca să ajungi, în tihnă, la tine?